Home / Interviuri / Interviu în exclusivitate cu Adrian Porumboiu

Interviu în exclusivitate cu Adrian Porumboiu


Adrian Porumboiu

“Singurul segment din viaţa mea care a însemnat perfecţiunea a fost arbitrajul”

L-am cunoscut pe Adrian Porumboiu pe vremea când tinereţea mea avea nebunia de a deschide uşi doar cu geamantanul de vise din inimă. De atunci, el a rămas pentru mine un munte pe cât de generos, pe atât de abrupt, de piscurile căruia n-am cutezat să mă apropii prea mult, deşi mi-am dorit în ascuns să privesc de la înălţimea lui de sfinx al unei lumi numai de el create şi stăpânite.

În ani, am privit de pe la garduri asalturile celor cărora a tot trebuit să le ţină piept şi m-am rugat să-i fie bine, să nu-i dărâme cotropitorii imperiul creat şi bucuria cu care se deschidea la suflet pentru oricine. Altruismul său l-a clasat pe primul loc al normalităţii şi al politeţii în inima mea, dar într-o zi am descoperit cu stupoare că răul şi-a ţesut pânza neagră peste business-ul său cel mai drag, FC Vaslui. Intuiam că e puternic, nădăjduiam că marea cohortă de lingăi care-i deschidea uşile nu-l va prinde de mână, demonstrând că bunul simţ şi onoarea nu sunt numai o amintire pe pământ. N-a fost aşa, şi “cel mai cunoscut şi mai iubit vasluian” era aproape strivit de cei cărora li s-a dăruit.
Am înţeles într-un târziu că nu oamenii, ci numai Dumnezeu îi poate lua atunci sufletul rănit în mână, răsplătindu-i pentru toate revărsările de bucurii pe care le-a cernut peste toţi cei care i-au cerut ajutorul, de-a lungul timpului. Şi am înţeles bine.
Astăzi, Adrian Porumboiu este cel mai liniştit munte. Pe culmile lui albe de lumină s-au odihnit ochii mei. M-am bucurat că a râs cu lacrimi în timpul realizării acestui interviu. Iată, Adrian Porumboiu dăruieşte de ziua lui povestea sa de iubire pentru noi, vasluienii.

“Partidele mele de arbitraj s-au desfăşurat în cele două sisteme, sistemul comunist şi sistemul capitalist, dar nu m-au «îndoit» nici comuniştii, nici capitaliştii”

– A mai trecut un an. Cum a fost ultima dumneavoastră zi de naştere? Cum o veţi petrece pe cea de anul acesta?
– În ultimii 10-15 ani, zilele mele de naştere parcă au fost aşa, stereotipe. Mi-am făcut în fiecare an ziua de naştere cu prietenii, cu salariaţii şi cei apropiaţi. Timpul mi-a demonstrat că mulţi dintre cei care mă înconjurau nu erau cum îmi imaginam. În realitate, am avut în jurul meu foarte multă falsitate şi am fost beneficiarul trădărilor de rigoare. M-aţi întrebat, a trebuit să vă răspund sincer.

– Poate măcar anul trecut aţi stat mai mult cu familia.
– Nu, ăsta e cel mai mare minus pe care îl am şi, totodată, cea mai mare neîmplinire. Nu am reuşit să stau atât cât mi-aş fi dorit în mijlocul familiei, iar zilele de naştere pe care mi le-am sărbătorit au fost “într-un amestec”. Ar fi trebuit ca din tot să extrag ceea ce-mi era mai drag, adică familia. Probabil, aşa mi-a fost scrisă soarta cu mult timp înainte. Am fost mereu pe drumuri. Eu, de mic, am tras de mine. Am avut activitate şi înainte şi după decembrie ’89. Am fost 14 ani arbitru în prima ligă, zece ani arbitru internaţional şi mai puneţi la socoteală şi perioada în care eram fotbalist. În toţi aceşti ani, nu aveam regim preferenţial. Lucram la biroul comercial, la fostul ICSAP, unde după aceea am fost director coordonator şi director general al acestei societăţi alimentare şi de alimentaţie publică. Arbitram la Satu Mare şi la Baia Mare, iar a doua zi, la ora 7 dimineaţă, eram la Podul Huşului, pentru că mă ocupam, ca director, de aprovizionarea întregului oraş cu tot ceea ce înseamnă produse alimentare. Chiar îmi amintesc cu plăcere, iar vasluienii pot să aprecieze sau să dezavueze faptul că în acea perioadă Vasluiul era cel mai aprovizionat oraş. Eu eram “vinovatul de serviciu” pentru că mă implicam din toate puterile. Cei care sunt de vârsta mea sau de o generaţie mai tânără îşi pot aminti că Vasluiul era mai bine aprovizionat ca Iaşul sau ca alte mari oraşe. Eram bătăios şi am făcut lucruri foarte frumoase la ICSAP, unde am petrecut o bună parte din viaţă şi am format şi oameni. Nimeni nu poate să conteste lucrurile bune pe care le-am făcut. Am amintiri plăcute de acolo. Şi dacă tot vorbim de amintiri, cea mai dragă este legată de arbitraj. Nu era uşor în acele timpuri să arbitrezi. Chiar dacă în viaţă, vorba romanţei, am mai şi greşit, în ceea ce priveşte arbitrajul, am fost perfect şi nimeni nu a încercat şi nu a reuşit să mă convingă să nu fiu un arbitru drept şi imparţial.

– Cum s-a născut pasiunea pentru arbitraj?
– Eram fotbalist când la vogă, în vremea aceea, era regretatul Nicolae Rainea. Chiar am făcut primii paşi în arbitraj alături de el. M-am înscris la şcoala de arbitri, am condus câteva meciuri, apoi am jucat din nou fotbal. Am revenit la arbitraj când eram accidentat, pe urmă a devenit o plăcere nebună, iar “nebunia” mea a fost răsplătită pe măsură. Am fost recunoscut în România, şi nu numai, ca unul din cei mai corecţi arbitri. E o titulatură pe care nimeni nu mi-o poate lua. Indiferent ce cred oamenii despre mine, acela a fost momentul unic din viaţa mea în care am fost perfect. Partidele mele de arbitraj s-au desfăşurat în cele două sisteme, sistemul comunist şi sistemul capitalist, dar nu m-au “îndoit” nici comuniştii, nici capitaliştii.

– Înţeleg că arbitrajul v-a adus doar satisfacţii.
– Cele mai multe satisfacţii. A fost singurul domeniu căruia nu i-am greşit cu nimic, perioada cea mai albă din viaţa mea, de un alb imaculat. În afară de reputaţie, am avut de câştigat şi în planul credibilităţii. Asta m-a ajutat, deşi ulterior lucrurile nu s-au întâmplat chiar cum mi-am dorit. Aş vorbi zile, luni întregi despre arbitraj, pentru că este ceea ce m-a definit şi mă defineşte: un arbitru de elită. Îmi amintesc de un meci, Milan cu Barcelona, unde eram delegat ca observator la arbitri, iar eu mă tot gândeam când am văzut atmosfera: ce n-aş da să fiu în locul arbitrului, să conduc un meci de un asemenea nivel. Am avut momente unice, am fost singurul român calificat pentru Champions League, am fost observator FIFA la cel mai înalt nivel, după care trebuia să urmeze o eroare impardonabilă, legată tot de fotbal. Şi a urmat…

– Vă referiţi la visul pe care vi l-aţi împlinit, FC Vaslui?
– FC Vaslui a fost un moment trist. Am cheltuit foarte mulţi bani, mi-am consumat din reputaţie, din credibilitate şi n-am realizat nimic substanţial, vreun titlu sau vreo cupă, doar prezenţa în competiţiile europene. Faptul că s-a sfârşit cum s-a sfârşit mi-a creat mari neplăceri. Vasluiul putea şi astăzi să aibă o echipă de primă ligă fără niciun fel de problemă, dacă nu era “crima” care s-a întâmplat.

“Mâlul care a trecut în niciun caz nu m-a acoperit, nici până la glezne nu mi-a ajuns”

– Ce diferenţă este dintre viaţa dumneavoastră de astăzi şi cea de acum 10-20 de ani? Aţi reuşit să păstraţi ceva din frumuseţea vieţii de atunci, din prietenii pe care-i aveaţi?
– Din păcate, la acest capitol, legat de oameni, de anturajul meu, sunt tare vulnerabil. Nu am reuşit să-mi aduc aproape oamenii de care aveam nevoie. Timpul a demonstrat că aceia cărora le-am acordat încredere şi le-am făcut numai bine nu meritau nimic.

– Vă reproşaţi că nu aţi ştiut să vă alegeţi oamenii cu care aţi lucrat?
– Nu sunt ei de vină. Nu le pot reproşa nimic lor. Ăştia sunt oamenii! Mie îmi reproşez că i-am ales, nu dau vina pe nimeni. Principalul vinovat sunt eu. N-am văzut oamenii care aveau calitate şi i-am luat lângă mine pe cei care nu aveau. I-am ridicat apoi pe piedestale pe care în viaţa vieţii lor nu puteau să ajungă, iar timpul a demonstrat că am greşit. Mi-e greu să-i calific, şi nu vreau să-i calific, că mă descalific pe mine şi ceea ce am făcut. N-am crezut că se va întâmpla ceea ce s-a întâmplat şi chiar trăiesc un sentiment de amărăciune că am “reuşit” să-i aleg să-mi stea alături pe cei mai nepotriviţi, dintre cei mai nepotriviţi.
Este un moment când trebuie să recunosc: am greşit şi, cât o să mai trăiesc, nu cred că o să ajung să mai fac asemenea greşeli. Sunt rău de gură, sunt furios cinci minute, dar îmi trece repede. Cine stă lângă mine şi mă prinde în momentele acelea poate confirma că îmi revin imediat. Nu am dat cu uşa în nas la nimeni, n-am fost cu nasul pe sus şi n-am păstrat distanţa pe care trebuia să o păstrez, în aşa fel încât cei pe care i-am apropiat să ştie că între noi e o distanţă mare. Cum să-mi imaginez că voi pierde un club de fotbal în care am investit peste 40 de milioane de euro, care era bucuria unui oraş? Vasluienii nici în visele lor cele mai frumoase nu credeau că pot să ajungă să joace cu Fenerbahce, Inter Milano, Lazio Roma, Sporting Lisabona, FC Zurich, AEK Atena.
Şi, dintr-o dată, totul s-a dovedit a fi un fiasco. Din ce motiv? E greu de explicat şi parcă nu-mi vine să cred nici acum că între cei care se numesc oameni se pot întâmpla astfel de lucruri. Cum să-ţi ia cineva tot ce-ai avut, cum să facă cineva pe proprietarul fără să fie? Tu să-i dai tot ce ai pe mână, iar după aceea să ajungi să fii catalogat de el cum a vrut? Acesta e un subiect pe care aş vrea să-l evităm. Aş coborî prea mult ca să-l dezvolt, n-ar trebui să dau importanţă la nişte neica nimeni, nişte oameni al căror rol n-are legătură decât cu scorburile, nu cu partea umană.
M-au deranjat cei care m-au întrebat de ce nu revin să susţin o echipă de fotbal. La Vaslui, niciodată! Nu am simţit niciodată sprijin din partea spectatorilor şi nici din partea celor care trebuiau să simtă, oficialităţile, că era un moment greu, pe care trebuiau să mă ajute să-l depăşesc. Măcar, dacă mă încurajau, aş fi luat-o de capăt. Chiar dacă s-a întâmplat ce s-a întâmplat, Vasluiul era, în doi-trei ani, iar în prima ligă, putea iar să se bată la cupele europene! Însă când am văzut reacţia lor, am spus: Doamne, Dumnezeule, ce am făcut? Revin şi spun iar: cea mai mare eroare pe care am făcut-o pe când eram observator a fost că m-am apucat să investesc într-un club la Vaslui. Am crezut că e ceva normal să lupt să fac ceva pentru spectatori. (Râde cu poftă) Eu aveam nişte discuţii cu Becali, cu Borcea, la televiziune, iar soţia îmi spunea: “Nu te mai certa, nu te enerva, că îţi strici imaginea!”. Şi Matei, nepotul meu, îi spunea mereu soţiei mele: “Uite, bunicu’ iar s-a certat cu Borcea!”, dar erau reluările. Discuţia cu Becali a fost destul de dură şi, când am jucat cu Steaua, de ne-au bătut la scor, am luat o decizie şi nu m-am ocupat să-l invit în tribuna oficială. Ca să intre în stadion, Gigi a sărit gardul, dacă vă amintiţi. Eu mă gândeam că vasluienii ţin cu noi, că eram vasluieni, dar când a intrat Gigi toţi din tribună îl aplaudau. Parcă era Mihai Viteazul pe un cal, dar nu era calul alb. Eu eram în tribună şi nu ştiam ce se întâmplă. Să fiu oare acasă? mă întrebam. Eu spuneam mereu: trebuie să facem ceva pentru vasluieni. Atunci, soţia mi-a spus: “Ai văzut vasluienii tăi ce frumos s-au purtat? L-au aplaudat pe Gigi!”

– Ce aţi simţit în acele momente?
– Ceva nu era în regulă. Am spus: nu se poate! Eram ca în Ţiganiada lui Ion Budai Deleanu, cu turcii. Atunci am primit primul semnal că nu fac bine ceea ce fac, dar am continuat să investesc foarte mult, crezând că vom lua campionatul. Până la urmă, m-am convins că nu puteam să-l luăm niciodată, că era Clujul, care avea toată forţa necesară, în primul rând un prim-ministru care se implica în treaba asta, Boc. Pe noi cine era să ne sprijine? Am pierdut de două ori la rând campionatul, în mod nemeritat. De acolo, s-au întâmplat lucrurile pe care le ştiţi. Nici nu pot să comentez ce s-a vehiculat pe palierele vieţii cotidiene la Vaslui: că din cauza mea s-a întâmplat totul, că eu am fost de acord să se desfiinţeze FC Vaslui. Nu-i adevărat! Vă spun: a fost o mână criminală şi văd că nimeni nu reacţionează. Tot ceea ce s-a întâmplat mi-a lăsat un gust amar. Eu am fost ferm convins că fac ceva bun pentru Vaslui, că le ridic o ştachetă. Clubul era îndrăgit. Păcat! Probabil că vor trece 150 de ani până Vasluiul va mai fi la un asemenea nivel în fotbal. Clubul s-a pierdut, nu l-am pierdut numai eu, Porumboiu, într-un mod cu totul întunecat. Şi ca să fiu corect, am să revin să spun că nu a fost de vină acel individ. Eu l-am ales, eu l-am cununat, nu m-a obligat nimeni. Îmi asum toate greşelile.

– E foarte trist.
– E mai mult de atât. N-a venit nimeni să-mi pună pistolul la tâmplă, nu m-a obligat nimeni să-mi aleg asemenea colaboratori. Toţi cei cărora le-am dăruit foarte mult, în timp, mi-au devenit neprieteni, duşmani. Cu toate astea, nu sunt trist. Mă vedeţi pe mine trist? Sunt un om cu o voinţă extraordinară, am o putere de muncă enormă, pentru că am în spate o forţă. Uitaţi, aceea este forţa mea: cei trei nepoţi pe care îi am, Matei, Amaia şi Marisa (îmi arată tabloul cu fotografiile lor pe peretele din faţă).

– Credeţi că în spatele a ceea ce s-a întâmplat a existat un complot ca să vă împotmoliţi?
– Conduc foarte multe fire către treaba asta, dar nu le-aş mai da foarte multă importanţă celor care mi-au vrut răul. Lucrurile valoroase rămân la suprafaţă. Mâlul care a trecut în niciun caz nu m-a acoperit, nici până la glezne nu mi-a ajuns. Dacă a fost un complot, tot eu sunt de vină, că le-am dat ocazia. Când nu ştii să-ţi alegi colaboratorii, oamenii apropiaţi, devii ţinta unor atacuri incorecte. Toţi oamenii ăştia pe care i-am inventat nu existau pe niciun colţişor de hartă a vreunui district. Eu i-am ridicat la un rang care era mult prea mare pentru ei. Deci eu sunt de vină. Ei aveau un loc bine determinat, mărunt, obscur.

– V-au afectat comentariile nesuferite, răuvoitoare, apărute în presă?
– Presa îşi face datoria. La Vaslui, ceea ce se mai scria frumos era despre fotbal. În rest, se scrie şi se vorbeşte de violurile, nenorocirile şi ciopârţirile între oamenii care sunt beţi. Numai astfel de ştiri se trimit la Bucureşti. Nu asta caracterizează zona asta. Nu acesta este Vasluiul, ci o aşezare cum puţine sunt. Aici s-a format o cultură, sunt somităţi, oameni valoroşi care au plecat de aici. Nu vreau să-i enumăr pentru că lista e lungă şi aş greşi să scap pe unul dintre ei. Spunea un ziarist la o televiziune că în Vaslui sunt cele mai multe violuri şi a dat o cifră care pe mine m-a îngrozit. M-am întrebat: ăştia nu mai mănâncă, nu mai dorm, nu există clipă în care să nu comită violuri? Ce se spune rău despre Vaslui se preia la Bucureşti, ce e bun, nu prea. Şi asta este mai mult decât o nedreptate. Îmi vine să sparg televizorul când aud ce se spune despre Vaslui. Sunt foarte vasluieni valoroşi, şi şcoala vasluiană nu a fost şi nu este aşa cum se prezintă în presă. Eu mă simt vasluian, copiii mei sunt vasluieni, nepotul meu e vasluian. Eu ţin la numele ăsta şi nu pot să fiu indiferent când văd cum sunt trataţi vasluienii. Parcă am fi o pătură aruncată pe un colţ de rogojină.

“Abia aştept dimineaţa să o iau de la capăt, cu o forţă şi cu o dorinţă de a reuşi şi mai mare”

– Vorbiţi de vasluieni, dar vă întreb eu acum: v-am dezamăgit, noi vasluienii?
– Total. N-am simţit pe nimeni de partea mea. Era un fenomen public, dar n-am văzut la nimeni o cât de mică tresărire. Din toate părţile veneau numai lături către mine. Asta m-a deranjat cel mai tare şi m-a închis în mine. Mi-am dat seama că am făcut o eroare cheltuind atâţia bani ca să fac din Vaslui un nume despre care să se vorbească frumos. Timp de cinci-şase ani, am avut cea mai frumoasă echipă. S-a vorbit frumos în România şi în Europa de noi. După aceea, când au văzut contrariile, reacţia oamenilor a fost: “Ei, şi?” Dar aşa e viaţa şi, repet, “cea mai grea povară (n-o spun eu, e un citat) este recunoştinţa”. Nu aştept de la nimeni niciun fel de “povară” din acest punct de vedere, dar m-aş fi aşteptat să-mi fie alături oamenii cu care am lucrat, cărora le-am fost director la ICSAP. Acum conduc un grup de firme destul de puternic, am avut atâţia angajaţi. Am trecut prin nişte situaţii incredibile. Să-ţi dea cineva amendă 12 milioane… pentru ce? Pentru nimic! N-am văzut unul în afară de Corneliu Bichineţ (vicepreşedintele Consiliului Judeţean – n.r.) care să îmi ia apărarea. Îl salut şi îl respect. Dacă mai ieşeau încă doi ca el care să spună “Ce faceţi? Cum daţi aşa amendă?”, se lua o măsură. Dar restul nu, au spus “Foarte bine că i-au dat 12 milioane”, când puteau să spună “Avem şi noi un om care ţine atâtea firme şi plăteşte atâtea taxe şi impozite la bugetul statului”. N-aş vrea să se creadă că sunt supărat pe cineva, nu. Singurul pe care sunt supărat sunt eu, dar mi-ar fi prins bine să simt un umăr lângă mine. Nu am nevoie de ajutorul nimănui, dar am nevoie măcar ca oamenii din jurul meu să fie obiectivi. Când s-a întâmplat un abuz atât de mare, putea să se facă o sesizare. Sunt oameni care au trecut prin momente grele ale vieţii lor, eu i-am sprijinit, dar au uitat. Li s-a părut normal să-i ajut.

– Iar dumneavoastră v-aţi simţit singur. Scump preţ aţi plătit.
– Orice om trece prin perioade grele în viaţă, nu e nimeni în lumea asta să spună că a avut drumul asfaltat şi presărat cu flori. Nu, toată lumea are urcuşuri şi coborâşuri. Aşa e viaţa Nu era nevoie de mine, dacă le aveam puse pe toate la locul lor. Şi totuşi, când mă culc, abia aştept dimineaţa să o iau de la capăt, cu o forţă şi cu o dorinţă de a reuşi şi mai mare. Mă simt de parcă aş avea 20 de ani, iar problemele care au apărut şi sunt evidente, pe mine mă întăresc şi mă fac să fiu mai bun. Viaţă numai cu bucurie sau numai cu tristeţe nu există. Dacă nu se îmbină tristeţile cu bucuriile, nu e viaţă!

– Cum aţi reuşit să aveţi şi o familie legată, şi performanţe profesionale notabile?
– Trebuie să fiu corect. Aici nu prea am merit. Am şi eu calităţile mele, dar aici e meritul soţiei. Ea a fost stâlpul fundamental al familiei noastre. Orice casă are în interiorul ei o biserică. Biserica aceea este femeia. Dacă femeia nu este cum trebuie, se distruge totul. În familia mea, cea mai puternic echilibrată este soţia. Echilibrul ei ne strânge pe toţi în jurul ei. Are o forţă uriaşă să calmeze, să liniştească orice perturbări, precum au fost cele prin care am trecut.

– Cât de importantă este dragostea în viaţa unui om care îşi dedică atât de mult timp din existenţa sa carierei? Cât de importantă este femeia care stă alături de un bărbat care construieşte business-uri atât de mari, precum faceţi dumneavoastră?
– Foarte importantă! Iubirea dintre mine şi soţia mea a fost, a rămas şi e din ce în ce mai mare. Când înaintezi în vârstă, devii mult mai înţelept. N-am vorbit în public până acum despre noi şi nu vreau să fac nici acum un subiect din asta. Între mine şi Viorica există o mare prietenie. De fapt, asta îi leagă pe doi soţi. Soţia mea mi-a dăruit tot ceea ce am mai bun şi mai sfânt în lumea asta, copiii, care şi ei, la rândul lor, mi-au dăruit ceea ce nu mă aşteptam să am, marea bucurie de a avea trei nepoţi. Este o îmbinare care nu poate să fie caracterizată prin cuvinte. Cuvintele îşi pierd sensul.

– Cum s-a schimbat viaţa lui Adrian Porumboiu când au apărut cei doi băieţi, Corneliu şi Octavian?
– Radical! Apar în primul rând obligaţii pe care trebuie să ţi le asumi ca părinte, pentru că, fără să spun de unde vine citatul ăsta, nimeni nu te-a obligat să faci copii. Dacă i-ai făcut, atunci ai grijă de ei. Îmi place să spun că am o relaţie specială cu părintele Ghelasie, de la Sighişoara. Printre pildele pe care mi le-a spus, e una care sună atât de frumos şi aşa o maximă înţelepciune are, încât am să v-o spun şi eu. Un tânăr îşi tot bătea tatăl. Nu se împăcau deloc şi se certau mereu. Într-o seară, cel tânăr vine acasă, îşi ia din nou părintele la bătaie, îl bumbăceşte bine, apoi îl ia în spate să-l arunce afară din curte. Ajunge cu el la poartă şi, când să-l dea afară, taică-său din spate, îi spune: “Lasă-mă, te rog, aici, că aici l-am lăsat şi eu pe tata”. (Râde zgomotos) Iată, cum se purtase tatăl, aşa se comporta şi fiul. Ce dai, aceea primeşti!

– Cum sunteţi ca tată şi ca bunic?
– Fără reproş. Asta-i părerea mea. Cred că nu au ce să-mi reproşeze. De fapt, o singură dată mi-au reproşat, şi pe bună dreptate, scandalurile în care am fost implicat cu fotbalul. I-au afectat pe copii, şi pe Corneliu, şi pe Octavian, şi până la urmă şi pe Matei, nepotul meu. Mi-au reproşat felul în care vorbeam. V-am spus, sunt un tip coleric, apoi devin o mare liniştită. Eram o persoană insolită la televizor. Mă certam ba cu Borcea, ba cu Gigi, ba cu Iancu. Nu trebuia să-i pun în dificultatea asta. Le-am explicat, au înţeles, nu mai sunt probleme.

– Cum aţi reuşit să-i faceţi să crească liberi, să fie ei înşişi, deşi poartă numele Porumboiu?
– Niciodată nu am intervenit în ceea ce au dorit ei să facă în viaţă. Corneliu a făcut ştiinţe economice, după aceea a făcut regie, şi-a ales calea, Octavian la fel. Îşi continuă studiile la cel mai înalt nivel, la cele mai mari universităţi din Europa. Sunt foarte mândru de amândoi. Peste ei, pot să spun că sunt mândru de cei trei nepoţi, şi ei ştiu treaba asta. Prezenţa lor este tonifiantă, sunt tot timpul cu gândul la ei. Avem o relaţie extraordinară. Matei, se ştie, din start, este preferatul meu. Dar şi Amaia şi Marisa, fetele lui Corneliu, sunt îngerii mei păzitori şi de-abia aştept să fim împreună.

“Bucuria are tot timpul o culoare deschisă”

– Aţi avut parte de răutăţi şi de trădări, dar, pe de altă parte, vă bucuraţi şi de foarte multă dragoste din partea oamenilor.
– Normal, era logic să se întâmple asta. Pentru mine cel mai mult contează acum familia: soţia, în primul rând, apoi copiii. Ei sunt cei care sunt alături de mine. Într-o familie normală şi sănătoasă, sprijinul vine numai din partea familiei. Restul, nu contează. Nu-i găsesc. Mă uit şi nu-i văd! Asta nu înseamnă că nu am prieteni, care, în anumite momente dificile, au fost şi sunt alături de mine. Viaţa fără prieteni e searbădă.

– Puteţi să faceţi toate lucrurile pe care le fac ceilalţi oameni, când este toată lumea cu ochii pe dumneavoastră?
– De ce nu? Este important să fii om, să-i saluţi pe toţi, să discuţi chiar şi cu muţii din faţa hotelului, chiar dacă nu vorbesc, şi cu prim-miniştrii şi cu preşedintele ţării. Trebuie să fii acelaşi om cu toţi, să fii liniar. Nu poate să spună nimeni despre mine că sunt încrezut. Sunt un om normal din toate punctele de vedere. Îmi place să fac tot ceea ce fac oamenii normali. Nu sunt cu nimic excentric în nicio privinţă. Ceea ce face un om de rând face şi Porumboiu. Nici nu mănânc cu cinci linguri, lingurile mele nu sunt aurite, mănânc exact ca un om normal.

– Ce activităţi de “om normal” aveţi?
– Păi, n-am decât munca. Fără să parafrazez şi să fiu prozaic, aveam fotbalul. A fost şi este marea mea dragoste, dar n-am mai văzut un meci întreg, cap-coadă, cred că de doi ani, ci doar secvenţe.

– Ce vă relaxează?
– Muzica. Sunt şi consumator de filme. Îmi place să citesc, dar în ultimul timp, cărţile îmi provoacă o stare de somnolenţă. Nu-mi permite timpul să mai citesc.

– Ce vă place să faceţi atunci când sunteţi acasă? Care vă este locul preferat?
– Când am timp, joc tenis, dar locul preferat la mine este patul. Când ajung târziu acasă, deschid televizorul şi adorm cu el deschis. Ajung târziu, după 10.30-11, apoi dimineaţa plec la 8.30-9. Ăsta-i programul meu de muncă şi cine crede că a picat pară mălăiaţă în gura lui Porumboiu se înşeală amarnic. Eu concediu nu am avut, doar am mers la cuscri în Franţa, patru-cinci zile. Mai mergeam cu echipa de fotbal două-trei zile, în rest, eu nu am avut concediu. Asta prea puţin îi interesează pe cei de la stat cărora le plătesc impozite. Ei, când te prindă, te execută. Las la o parte faptul că am creat atâtea locuri de muncă. Să văd eu cine va mai fi în stare să creeze în zona asta atâtea locuri de muncă şi să nu fie sprijinit, ci dimpotrivă, în momentele grele, să i se dea în cap.

– Credeţi că vi se va face dreptate?
– Cred că în justiţie voi câştiga!

– Cum ar arăta pentru dumneavoastră o zi perfectă?
– Ziua în care ar trebui să nu mă enervez, ceea ce nu se prea poate. Cred că la mine nu a existat încă o zi perfectă.

– Cum eraţi în copilărie? Ceva din felul de a fi când eraţi copil prevedea că veţi ajunge om de afaceri?
– Când eram copil, îmi doream să ajung un mare fotbalist. Am cochetat şi cu cântatul. Am avut o voce superbă. Am obţinut la un moment dat, pe când eram în clasa a IV-a sau a V-a, locul II pe plan naţional ca solist de muzică populară. Prima dată am cântat pe când eram în clasa I-a. Am ieşit pe scenă, iar mama, Dumnezeu s-o ierte, pentru că eram răguşit, mi-a dat să iau, că era obiceiul cu 50 de ani în urmă, un păhărel de ţuică. Aşa se spunea că îţi dregi vocea. Am luat păhărelul de ţuică şi am ieşit pe scenă. Am început să cânt până când ţuica şi-a făcut efectul şi am uitat cuvintele mai departe.

– Puteaţi să aveţi o carieră artistică.
– Şi acum, la bătrâneţe, mă încearcă talentul. La fiecare petrecere cânt, nu-i niciun fel de problemă.

– O să cântaţi şi de ziua dumneavoastră?
– La fiecare zi am cântat. Am fost de curând naş la Cluj şi, normal, am intrat, am luat microfonul şi am cântat. Au rămas toţi mască. Am melodiile mele, sunt un om de viaţă. Normal, cu bune, cu rele. N-am cum să spun că sunt perfect. Singurul segment din viaţa mea care a însemnat perfecţiunea a fost arbitrajul. Acolo am performat. Acolo, nimeni din lumea asta nu poate să spună că am făcut cel mai mic compromis. După aceea, nu mă mai pot lăuda!

– Ce culoare are bucuria pentru Adrian Porumboiu?
– Bucuria are tot timpul o culoare deschisă. Mie îmi plac culorile deschise. Când eram arbitru şi arbitram în negru, aveam o senzaţie ciudată, apoi, după ’90, echipamentul arbitrilor şi-a schimbat culoarea în verde, albastru, galben… Arbitrii nu mai erau priviţi precum cioclii, ci aveau altă deschidere, una mult mai plăcută.

– Vă consideraţi un om fericit?
– Normal. Fericirea înseamnă că te trezeşti dimineaţa, că eşti sănătos şi toţi din jurul tău sunt sănătoşi, iar tu poţi să începi o zi cu zâmbetul pe buze, cu forţa necesară că vei reuşi şi în acea zi, şi în celelalte zile să fii tu însuţi, să ai puterea să depăşeşti obstacolele care îţi apar în faţă.

– La mulţi ani! Să aveţi duminică cea mai frumoasă zi de naştere, alături de cei care vă merită! Mulţumesc pentru bucuria acestui interviu.








Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

anunturi imobiliare gratuite
gene false
web design levico terme
creer site web Paris
web design Abu Dhabi
transport persoane Germania
creare magazin online
promovare site
creare site web
Imobiliare Iasi
servicii contabilitate Iasi
traduceri autorizate Iasi
creare magazin online
promovare Google Adwords
dezvoltare aplicatii web
promovare site web
Campanii de link building
Promovare Google
creare portal imobiliar
creare portal stiri
Butoaie din lemn
miere de albine
jucarii ieftine
- ponturi calatorii
case lemn rotund
bijuterii argint Pandora
gradinita sector 1
pizzerie oradea
cazare pensiune Sinaia